Nu există un mod corect de a scrie despre ce s-a întâmplat. Orice cuvânt ar fi prea mult sau prea puțin.

Știu doar că lucrurile nu ajung niciodată aici dintr-o singură greșeală. Ajung după ani întregi de control, frică și tăcere. După decizii luate peste capetele noastre, după vieți trăite ca și cum noi n-am fi contat.

Finalul acesta nu e unul pe care să-l pot accepta ușor. Gândul că un tată ar trebui să fie o amintire liniștită și nu o povară o să rămână cu mine mult timp.

Dar adevărul e simplu, chiar dacă e greu de spus: nu toți părinții sunt drepți. Nu toți părinții își protejează copiii. Unii își construiesc averile pe distrugerea celor din jur.

Ce a fost între el și restul lumii s-a încheiat. Nu mai există explicații, nu mai există reparații.

Ce rămâne în urmă nu e despre vină. E despre consecințe.

Noi suntem copiii lui.
Noi am dus greul.
Noi am plătit pentru alegerile lui.

Nu e drept ca altcineva să culeagă ce s-a clădit pe spatele nostru. Nu e drept ca străinii să decidă ce ni se cuvine.

Ce rămâne trebuie să fie al nostru. Nu ca răzbunare. Ci ca închidere.